6.7.10

Dedicat celor de la Litere

LiTR … şi tuturor celor care îi iubesc pe cei de la LiTR




LiTR ---Limited Time for REAlLife

(eu nici acum nu mi-am revenit din feeria cărţilor, ba acum că, adicătelea, m-am apucat a scrie, chiar mi s-a intensificat oroarea de realitatea anostă. Mai mult ca sigur că cea mai mare îndurare Dumnezeu a arătat-o faţă de oameni atunci cînd le-a dat imaginaţie. Dacă mă decuplează cineva azi de la planul ficţiunii mele, atunci…ok, nu scriu nimic de sinucidere, dar… tot pe acolo…)


LiTR --- Library Torment Reservation

(no comment, că se ştie prea bine care e faza cu bibliotecile, nu?)


Eu am depus dosare de admitere şi la Română –Engleză, şi la Literatură Universală – Engleză şi la Engleză - Franceză.

Am intrat la Română- Engleză. Să vedeţi ce scenariu fiţos aveam eu în cap, despre climatu’ şi habitatu’ de la Facultatea de Litere.



Credeam că:

“La această facultate vin tinerii care vorbesc numai în versuri şi citate, care mai de care mai liric şi mai inspirat la vorbe de duh. Foarte modeşti, aproape chiar săraci, fini, cu limba metaforizată, cu sufletul sensibil la toate detaliile neimportante, altruişti pînă în pînzele lui Vasco da Gama…Deja imi imaginam că tre’ să existe vreo frăţie, ceva ca un club al literaţilor, iar ca să intru şi eu acolo trebuie să trec prin aspre probe de foc, de isteţime, de nu ştiu ce, ca în basmele lui Petre Ispirescu. “

Pe dracu’…

La început toţi o apă şi un pămînt, ne îmbulzim la Secretariat, ne privim curioşi…mai apoi, ştiţi şi voi..

……..

De cu seară :

- M., mergem dimineaţă la Doboş?

- Mergem, Miha, lasă că tragem chiulul altădată, hai să ne vadă la faţă, cică e din aia care fotografiază mutrele, bifează prezenţa pe listă… şi ştii că la examen….

Doboş era prea, dar, ce mai calea-valea, era infinit de plicticoasă (parcă numai ea!?)…Fetele nu au mai mers, out of the blue au hotărît că sînt non-conformiste şi boeme.

Mihaela este o beautiful-lipped and black-eyed girl, de la ea am preluat, conştient, cultul pentru haine colorate. Filozofia culorilor, asta am să ţin minte multă vreme! Nu ştiu dacă alţii asimilează ceva de la mine, dar la mine empatia este foarte funcţională şi, vrînd-nevrînd, mă descopăr cu o trăsătură împrumutată de la cineva. Şi încă multe chestii adevărate de care eu îmi dau seama abia acum. Chiar după 2 ani de cînd nu ne-am mai văzut, Miho dragă, eu tot aleg o cămaşă roz în loc de una albă. Nu ştiu exact despre tine, dar în cazul meu este foarte straniu, eu nu iubesc rozul (şi nu pentru că R. Hanolli mă tachinează cu aluzia la gay), culorile mele preferate sunt bleu-marin-ul şi roşul. Rozul nu-mi place, dar ador fustele, bluzele, şosetele (chiloţii nu !) roz…şi mi le cumpăr. Oare cum se explică?

Gabi, Corina şi eu     

Gabi:

-Deci, fetelor, la cine ne luăm licenţa?

Eu:

-Hai s-o facem lată şi să mergem la Irimia pentru licenţă!

Corina:

-Reviiiiiiiiiiiino-ţi !!! (cu teroare) Cad într-o comă că nu mă trezeşte nici pupul lui Robert Pattinson (se înţelege că R.P. nu era pe atunci în vogă, dar eu am o fantezie că, pînă la sfîrşitul vieţii, tot mă pup cu el o dată!), nici imaginea goliciunii lui Gerard Butler, nici dacă învie Michael Jackson (acu 2 ani, megastarul era viu, ce mai contează…).

Irimia…cînd mă gîndesc la el am senzaţia intrării într-un sanctuar…cîtă exigenţă şi autoexigenţă, stăpînire de sine şi eleganţă a manierelor…LITERAT se defineşte…îl regret imens, regret că nu am mers la toate cursurile lui, la meditaţiile pe care le făcea…simpozioane, chestii… Totuşi, cînd mă gîndesc că am fost discipola lui…ştiţi ce-mi vine în cap ? Mă simt ca un produs bun, original, al unui brand extra-renumit internaţional. Voi nu? Hai, fetelor, lăsaţi-o baltă cu comentariile astea! Ce ar fi fost studenţia noastră fără el!?

Corina nu destul că era o volubilă şi încă două jumătăţi, dar mai şi trăgea la cafea şi din ţigară de parcă era o dezertoare proaspăt scăpată de pe insulă… (şi or să o prindă să o ducă înapoi, iar acolo se mănîncă numai banane şi viermi sau se ling degetele). Scumpă dementă, semănai cu o mare tortă de jeleu, în mîinile unui chelner stîngaci… aşa de tare tremurai , mai ales înainte de examene, din cîte ţin eu minte, plus că aveai mîinile mereu roşii şi reci, ca de broscuţă (iubesc aşa broscuţe!). Grozav mă amuzai…am în suflet un loc, numai pentru tine! (te rog să începi puţin a plînge...).

Fetelor, dragelor, ce diferite eram una de alta, totuşi, nu?

Voi - românce super cochete, eu - moldoveancă simplă. Corina – o zvăpăiată, Gabi - o stilată, eu - o tocilară nemachiată (poate prea mult zis „tocilară”, eu, de fapt, aveam nevoie de medie bună pt cămin, şi nu cred că aveam aere aşa de evidente de high intelligent, cum îşi dădeau alţii, care aveau, de fapt, o mare lacună în cap). Nici acum nu reţin cum anume ne-am găsit, nu că am fi fost noi nu ştiu ce mari prietene… dar, eu oricum vă sînt foarte recunoscătoare şi mi-aţi rămas în memorie destul de plastice, adică imagini vii, deloc confuze ).

!!! Vă informez că m-am mai schimbat şi eu, chiar destul, bineînţeles că nu am o poză potrivită să o postez (la care se mai adaugă faptul că am un love affair pe Skype cu un fan, Cornel, şi am de gînd să îl ţin în suspans, pînă nu mă invită la o plimbare, ceva, orice…). Of, tare mi-ar plăcea să mergem la Constanţa împreună, să ne amintim de cele trecute…să rîdem, să bîrfim, să înjurăm de viaţă şi de soartă … eu v-aş recita nişte versuri de Sorescu şi de Blaga, iar voi m-aţi compătimi : „Tare toantă mai poţi fi, M. draguţă, şi naivă, şi fără de cale”, Gabi ar povesti încă o dată despre toate podurile Parisului, şi despre Moulin, şi despre Eiffel, iar noi i-am zice : „Tare toantă mai poţi fi, Gabi drăguţă. De ce nu ai rămas acolo?”, Corina ne-ar spune : „Fetelor, ia, vă rog niţică luciditate, aşa, de dragul meu, şi-aşa abia mă concentrez cu examenele astea şi cu tot!!!”, iar noi i-am răspunde: „Tare toantă mai poţi fi, Corinico, să vrei să te faci profă!?”

….

Corina, eu am o plăcere deosebită să scriu despre tine, că este ce. Dar, fato, cum să mă compar eu cu Alex M.? Doar el ţi-a dedicat o carte întreagă !? A creat, pornind de la persoana ta reală, un personaj etern. Acum îmi mai spui că un coşmar al tău l-a inspirat !? (cartea colegului se numeşte „Coşmarul”, e de groază) Fato, tu îţi dai seama ce poziţie grandioasă ai??? Pe aia de Muză {oare eu de ce nu mă ciocnesc niciodată de un pictor, un poet, un actor…oricare, numai să fie indisolubil legat de Artă… şi să nu îmi mai dea drumul niciodată. După cum sugerează şi Addry, în mine se bat în cap tare multe persoane…eu vreau un iubit şi milionar, şi super-puper fantezist…şi artist. Uneori am impresia că ar fi mai indicat să mă transport cumva, cu totul, în imaginaţie (doar în imaginaţia mea! că ştiu că e foarte mult spaţiu şi plenitudine, în imaginaţia altcuiva nu aş risca nici pt 1 mil de Euro) şi să rămîn acolo…}

Şi acum îmi pare rău că nu am mers la lansarea de carte a lui Alex. Păcatul meu de moarte este că nu l-am văzut/auzit cum cîntă la pian. Mi-amintesc şi acum că am făcut nişte ochi mari cînd am auzit că a scris o carte, încă una groasă, nu aşa, trei surcele. Tare aiurea mi-am mai distribuit eu preferinţele şi timpul în facultate. Chiar, Corino, ce ar fi să îl cauţi şi să mă pui în legătură cu el? Ştii ceva? Nu-mi vine să cred că articolul ăsta are un specific aşa evident de chat pe Messenger. Cine-o citi ce-o zice?

Dar chiar vroiam să vă întreb…prin autocritică îmi dau seama că stilul meu este „prea şi foarte” personal şi dezlînat (păi, este jurnal, aţi zice voi, totuşi…). De acord, dar un jurnal bun are un stil format (doar nu aţi uitat de Irimia şi expresivitatea limbii), al meu are cît de cît, un mic rahat de stil? Sau pe voi vă flatează că scriu despre voi şi ... cam aşa se încheie nasturele?

Doamne, nu-mi vine să cred că acum regret după facultate…eram ferm, dar chiar ferm, deci…chiar..că nu o să vărs asemenea rîuri de duioşii pentru anii ăia.

Mi-amintesc cum calculam în ce perioadă s-ar cuveni să fac cele trei absenţe permise la seminarii, nici prin cap nu-mi trecea să mă disting prin full and complete attendance.

Dar bibliotecile? În durerea lor….care mai de care vînau cărţile…Doamne, Doamne… cîtă vreme de pomană…Mama lui de BCU (Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi)!!!…

Iar integraliştii (ăia cu greaţă de restanţe) care se îmbulzeau în primele rînduri din amfiteatru…ce ridicol !!! (încă mai am sechele de la ei, nu le pomenesc nici măcar un fragment de iniţială de nume!)…eu, neruşinata de mine, am dormit efectiv pe bancă chiar la primul curs al lui Sorohan (Elvira Sorohan, o profesoară foarte şi absolut neînchipuit de professional, era chiar tare tipa! Chiar serios, deşi materia despre letopiseţe era tare „ ieroglifică”), bine, vreo 10 min nu mai mult… Ţin minte că a rîs cineva de mine, dar nu mai ştiu cine…era una, dar să mă tai cu aţă dentară dacă mai reţin…

Dar de inefabilul Lobiuc nu cumva aţi îndrăznit să uitaţi? By the way, mai e viu? Imaginea care mi s-a stilizat în minte este cea a unui tremurici sau a unui mormoloc, un bătrîn veşnic şi veşnic fumînd.

Alte nume melodioase, cu feţe odioase (acum puţin îmi pasă, dar atunci….): Turculeţ, Blumenfeld, Gafton, Ghivirigă (o clipă să-mi scot carnetu’ că i-am cam uitat), ah, da, Ciubotaru, Secrieru, Doamne, era să uit de Macari (!!!), Hulban, Pîrvu, Cehan, Petrovici (bineînţeles că am deschis site-ul uaic.ro şi le-am revăzut numele), Colibaba, Dimitriu, Bădulescu, Pricop, Patraş, Petrescu, Cărăuşu, mai sînt?

Iar pozitivii, respectaţii şi iubiţii: Creţu şi Senior, şi Junior, Stancu (sau Ghiocel), Blănuţă, Cuţitaru, Gogălniceanu, Avădanei cel tînăr, Popescu, Creţu, Ilie, Mironescu, Dram, Sorin Mocanu, Minuţ, Guia, Milică.



Nota Bene!!!: purtaţi-vă frumos cu toată lumea, nu se ştie în cine zace un grăunte de scriitor de memorii.

Nu ştiu vouă, dar eu, ca orice narcisistă, îmi ador stilul şi abordarea. Şi zic că, păcat de cei care nu s-au aflat printre apropiaţii mei…n-or să apară nicidecum în „Memoirs of M.” (sic!!!).

Prea puţin ce am povestit eu aici despre acel timp.Voi ce vă mai amintiţi din timpul facultăţii?


P.S. Un salut mare pentru frumuşica de Lavinia!
Scumpo, mc că m-ai adăugat pe mess, ne mai auzim.

4.7.10

Robbie Rocks, and he does it Big Time !!!

Scumpilor,

Bineînţeles că eu sînt numai şi numai pentru varietate, once and for all, dar aşa se întîmplă că iar adaug un video de pe youtube (by the way, y. is a miracle, aproape ca focul adus de Prometeu muritorilor), aşa de tare m-a inspirat.

Faza este că Robbie robs me of my heart (which is full of rubies and I give it to very few) each time his songs enter my inside little cage. Cîntecul în sine nu este nici mai mult, nici mai puţin outstanding decît altele precum "Eternity", sau "Angels", sau "She's the One", sau care o mai fi... Ce vreau să highlight este cum Robbie behaves pe scenă cu fana lui ardentă. Cum zice Doamna T., "parcă s-a topit ceva în mine" cînd am văzut cît este de gentleman. Poate vi se va părea exagerat ceea ce scriu mai departe...

În lumea de dincolo de nori, lumea civilizaţiei, oamenii îşi permit să "fanatizeze" la propriu şi pînă la evaporarea fiinţei lor şi contopirea cu idolul. La noi sînt asemenea cazuri?

Priviţi-o pe ea, reprezentanta categoriei largi, imense, infinite de fane ale lui R., aleasa sorţii, de data asta... nici naşterea primului copil nu va avea mai mare însemnătate pentru ea. Pariu că pe lista ei de WISHES FOR LIFE, apucarea fesei, simţirea mîinii pe sîn şi sărutul lui R. erau mai sus decît ...nu ştiu ce, ceva grandios oricum?

De ce e R. un gentleman?

Se poartă cu ea extraordinar, deşi, clar de la sine, că parametrii ei nu sînt chiar de scara lui (no offence pt. ea, mie mi se pare chiar draguţă şi vreau şi eu aşa tatuaj beton!). Nevertheless, el intră în rol perfect şi ea se simte chiar prinţesa inimii lui, a lumii şi a cosmosului fără limite.

Da, au europenii ăştia aşa o chestie... Odată am auzit povestindu-se despre un grec (eu nu ştiu cum îs ei de fapt, dar scriu ce am reţinut) că la o nuntă invita toate grăsănuţele, coşuroasele, năsoasele etc. la dans şi le încînta cu şoapte la ureche. Ce extaz pe capul lor !!! Asta mai zic şi eu să conştientizezi că frumuseţea, norocul, faima se distribuie aleatoriu în spaţiu (în cele mai multe cazuri, dar eu tot cred că fiecare este faur al căii sale).

My darlings,

Noi cînd ne vedem pe scenă?



2.7.10

Există oare?!

Fata cu Gropiţe este foarte mîndră de sine că a învăţat să posteze un video pe blog, mai ales cu Ducu B., mai ales cu un cîntec ce a făcut istorie.

Ea se întreabă dacă există asemenea bărbaţi, care să iubească, cu aplicare în realitate, într-un mod aşa de exquisite o femeie, sau e numai la nivel de cuvinte, ca să nu zicem "vorbe", la nivel de cîntec, la nivel de ficţiune, la nivel de artă, sau...bărbaţii iubesc aşa cînd e prea tîrziu. Cînd ea este deja foarte plictisită şi nici un cîntec nu o mai cheamă înapoi, nici un vers nu o mai mişcă, nici un morman de trandafiri, nici o cadă de lacrimi, nici luna de pe cer...nimic whatsoever.


Fata cu gropiţe este serios pusă pe gînduri... tare bine ar fi ca Daniel din mintea ei să prindă forme terestre. De data asta s-ar inversa rolurile, de data asta o fată (adik ea) ar fi Pygmalion.


F. cu g. se mai miră de o chestie...Uneori (poate mai des) femeile se baricadează fără întoarcere în faţa bărbaţilor care li se dedică total.
Mai degrabă îşi întorc faţa spre cei care le ignoră. Şi aici vă spun din experienţa mea de curtezană că există un cod al seducătorilor, al celor care sînt mereu iubiţi de către cineva : un seducător(-oare) ştie secretul proporţiei dintre a arăta interes şi a afişa indiferenţă.


Fata cu gropiţe continuă să cugete...şi tare mult timp pierde ea în felul ăsta.

...

Relaxaţi-vă un interval cu această melodie, am impresia că tare v-a surmenat balada de ieri.

Între timp, eu am să fierb un ibric mare de cafea. Cînd simţiţi mirosul, apropiaţi-vă.



1.7.10

(Un fel de) Baladă, unei curve poete

Toată recunoştinţa (de care e în stare sufletul meu de 30 de arginţi) o acord lui Pieton (dativul e corect, deşi P. este fată) care a cules subiectul de la Vînzătorul de bezele şi l-a topit în versuri (sau tentativă de versuri, voi daţi verdictul, şi aici îl aştept mai ales pe Cornel, care a demonstrat că sînt o sarcastic bitch, dar pe care eu, atunci cînd l-am pierdut, l-am regretat urgent şi din toată inima !).



Mergea lin o frumuşică,

Stil la straie şi gagică,

Păru bine-ntins cu placa,

Un fund(al) de-ţi cade falca,

Pe la gene rimelată,

Dichisită, parfumată.

Are ochii mari, plecaţi,

Foarte trişti şi înecaţi,

Parcă vine, parcă pleacă,

Nici la stînga, nici la dreapta.

Eu, Vînzătorul de Bezele,

Marţipan şi acadele,

Stînd la geam în aşteptare

De clienţi şi profit mare,

O întreb : „Duduie dragă,

Încotro, aşa, în grabă?

Poate treci şi pe la mine,

Te servesc cum ştiu mai bine,

Îţi aduc şi ciocolată

Mai amară, mai cu lapte,

Floricele, bombonele,

Cireşele….acadele…!”

Atunci fata îmi răspunse,

Cu priviri deloc supuse:

„În zadar rîzi tu de mine…

Numai greaţă-i a mea pîine!

Te urăsc ! că ştii prea breaz

Cîţi bani cer pentru un ceas!

Te ţii sus, dar ţine minte

Tot ce spun, triste cuvinte.

Te ţii tare, vînzătoare,

Eu sînt, însă, răbdătoare.

Stau cu tine…3 secunde,

Dar îţi las tristeţi fecunde.

Stau cu tine…3 minute,

Dar îţi las mîhniri mai multe.”

Eu mă mir, ce poate, oare,

Ea să-mi spună, să mă doară?

„Te ascult, fată uşoară,

Şi frumoasă, şi-ntr-o doară,

Totuşi, am o acadică,

Vreau ca cineva puţin s-o lingă.”

Eu rînjesc, iar ea… încremenită,

Începe să cînte cu faţa cernită:

„Eu m-aş duce de urgenţă să mă spînzur în cadenţa scîrţîitului de leagăn, din lemn fraged de mesteacăn,

La o margine de drum, la o margine de vară, la o margine de scrum, la o margine de viaţ-amară…

În rochiţă de mireasă, cu fata neagră aleasă...şi frînghie de mătase,

În bătaia vîntului de miază-noapte, în auzul cîntecului de mamă de lapte…

Dar nu-s singură pe lume, am un frate fără soarte, de pe tată, de pe moarte,

Mult mai mic, mai chinuit, mai peltic, mai de nimic, mai rănit, mai răvăşit,

Fără apărare, ca o porumbiţă-n plasă, speriat, ca o veveriţă-n casă.

Iar eu, pe viaţă, m-am legat cu jurămînt, de ţaţă, să-l fac fericit…pînă merge în mormînt,

Căci tare sufletul mi-l strînge, cînd varsă sînge, de fiecare dată cînd plînge şi puţin se stinge…”

Eu privesc cu duioşie

Şi regret a mea prostie,

O privesc îndurerat

Şi mă frige-al meu păcat.

Lacrimi mari îi ară faţa,

Un copil îşi joacă viaţa.

Tras la faţă, eu ascult:

„Crezi că-mi place cu străinii

Să mă f… aşa ca cîinii?

Să le fac plăceri pe gust?

Iartă-mă, ştiu că dezgust…

Tot Camil avea dreptate

Scriind de luciditate.

Durere, chin, acuitate,

În rate şi doze regulate,

Asta-i partea mea sub soare

Apune, apune şi nu mai răsare.

Totuşi…

Curios, poate, şi straniu

Simt un vierme mic pe craniu

Care roade în neştire,

Un gînd mic de mîntuire.”

Eu stau mut, iar ea îmi spune:

„Află, sire, totodată,

Că pe cînd eram curată,

Fată bine, respectată,

Şi părinţii erau vii,

Eu cu fratele- zglobii,

Iubeam muzica şi cartea,

Ce mai vorbă ?! toată arta!!!

Aveam peţitori la poartă,

Şi credeam în altă soartă…

P-atunci aruncam ca EI

Una, două, ba chiar trei

Pietre în curve stricate,

Ramolite, disperate...

Dar…

Un fior, o lumină din interior... gîndul la frăţior,

Parcă mă sfinţeşte şi mă întăreşte cu  iubirea lui, cu rana lui, cu trecerea lui”.

Eu mă uit la ea po-detski,

Mi-amintesc de Dostoievski,

Şi-mi zic, tainic, că nu este

Mai frumoasă o poveste,

A unei copile-curve de lux,

Cu suflet rar şi în reflux,

Cu gura murdară,

Inima – fecioară,

Cu coapsa spurcată,

Inim-argintată.

Şi privesc la ea cum pleacă

La hotel, încă o dată.

Şi m-apuc de scris balade

Fără nume, făr-arcade.

Ce-o mai fi şi viaţa asta,

Dacă pică doar năpasta?

Cîţi în gol ar atîrna

Fără, Doamne, mila Ta?

-----------------------------

Pieton îmi spune că Vînzătorul de bezele şi Curva şi-au creat un obicei. În fiecare sîmbătă seara, joacă table, beau cafea la filtru (nu fac reclamă la marcă pe degeaba), manîncă ciocolată neagră (aici nici atît) şi povestesc trăsnăile lor din copilărie (pe astea am să le postez imediat ce le vînează Pieton).

Uneori C. recită, iar V. de b. ar înghiţi-o cu ochii de dragă.

Duminică dimineaţă ei jonglează cu portocale sau înalţă zmeie din hîrtie colorată. Acesta este răsăritul lor.

Alteori, ei stau, pur şi simplu, pe iarbă, sub cerul în apus, cu sufletul răpus, cu faţa în sus, aşteptînd pe Isus.